105 ani de la nașterea lui Grigore Popescu-Băjenaru

Luna trecută am citit două din romanele lui ce mi-au plăcut enorm de mult, respectiv, ”Cișmigiu & comp.” și ”Bună dimineața, băieți!”. Știu că a trecut deja de orele 00:00 și că deja am intrat în altă zi, dar 13 februarie 2012 este o zi mare. Lectura ne-a mai rămas! Băjenaru a fost un om mare, și nu zic asta doar pentru că are câteva publicații, ci pentru că prin literatura lui te teleportezi într-o altă lume, atât de diferită de aceasta de azi! Citind cărțile mai sus amintite, am empatizat cu autorul încât la sfârșitul lecturii simțeam că îl cunosc pe Băjenaru de când lumea. Abia acum am înțeles ce voia să spună Salinger în ”De veghe în lanul de secară”; într-adevăr, sunt cărți scrise atât de bine, încât uneori îți dorești ca scriitorul să fie prietenul tău cel mai bun, și să-l poți suna când ai tu chef... Băjenaru mi-aș fi dorit să fie prietenul meu!

Spuneam mai sus că este o zi mare! Probabil vă întrebați de ce?! Azi (sau mai bine zis, ieri), s-au împlinit 105 ani de la nașterea marelui scriitor. De obicei, am observat că se numără anii de la moartea unei celebrități, și nu de la nașterea sa. Mi se pare puțin cam sec, cam ipocrit din partea noastră. Este ca o dovadă că apreciem tot efortul depus de persoana respectivă pentru cultură, dar numai după ce persoana în fapt moare... Mi se pare mai corect din punct de vedere etic să ținem cont de ziua în care un geniu se naște și începe să se formeze ca om cu influență culturală, socială...

Deci, în concluzie, eu am sărbătorit azi, recitind câteva citate pe care mi le notasem într-o agendă, și pe care am să le împărtășesc și cu voi în săptămâna care urmează! De asemenea, voi posta și câteva gânduri despre ”Cișmigiu & comp.” și ”Bună dimineața, băieți!”!