Durău, Durău! A devenit o tradiție! Aceeași formulă, eu, Emi, Tudor și Matei, am pornit spre aceeași stațiune în care am fost și anul trecut, doar că am schimbat cazarea. La căbănuța la care am stat acum, eu cu Emi mai fusesem, cu câteva săptămâni mai devreme, dar cu alt grup de persoane.
Vremea nu a ținut prea mult cu noi de data asta, în prima seară apucându-se de plouat, dar cel puțin a doua zi nu au fost surprize neplăcute. Sincer, nu am vrut să urc iar muntele! Sunt genul de persoană care preferă un ceai cald la o carte bună în confortul casei mele în locul unei aventuri pe munte, pe o vreme instabilă. Tudor și Matei erau foarte încântați, foarte bine pregătiți, și chiar au vrut să facă un videoclip motivațional pe vârful Toaca. Of! Cum puteam să îi dezamăgim? Nici Emi, care nu prea avea chef, nu a spus nimic, și i-am urmat în ”continuarea tradiției”, trezindu-ne în timp util la Duruitoarea. Ne-am propus cu toții să facem o tradiție din a urca o dată la ceva timp Ceahlăul sau orice munte mai accesibil (mai mult pentru mine) împreună, lucru pe care l-am acceptat doar după ce am observat că drumul, de data asta, a fost mult mai ușor, mai plăcut, și mai frumos, în ciuda vremii urâte de afară.
Alunele, zmeura și afinele ce le găseam pe drum mi-au dat satisfacție, și chiar m-au făcut să mă simt ”în stare să supraviețuiesc în sălbăticie”, cel puțin din punct de vedere culinar, lucru care m-a bucurat, pentru că nu mă gândeam vreodată că aș ști ce pot mânca sau nu.
Pe Toaca cred că a fost o idee proastă să urc, cel puțin pe vremea care era, cu vântul puternic, neoprit de nimeni și nimic, dar nu regret că am urcat, pentru că mi-ar fi părut rău dacă nu aș fi avut curajul să fac mai mult decât am făcut data trecută! Mulțumesc lui Tudor și lui Emi că m-au încurajat să duc aventura până la sfârșit!
Sperăm ca și la anul să ne depășim condiția, să ne punem un țel mai măreț și să reușim!
No comments:
Post a Comment