”Pe aripile vântului” - Margaret Mitchell

Nu am mai scris de ceva timp pe aici, așa că, pentru a mă revanșa, vă voi descrie pe scurt una din cărțile care mi-au ”invadat” viața!

Este vorba de singurul roman scris de Margaret Mitchell, ”Pe aripile vântului”, pe care inițial nu doream să o cumpăr; a fost o pură întâmplare să mă trezesc cu ea în mână, după ce o cumpărasem deja, și începeam să mă întreb cum de am ales altceva decât trebuia?! Eu doream să citesc ”La răscruce de vânturi” de Emily Bronte, dar vorbind la telefon, și oarecum grăbindu-mă, nu am băgat de seama ce am luat. Auzisem că este foarte captivantă povestea de la prietena mea, Denisa, așa că am început să citesc...
Și am tot citit, printre râsete și lacrimi, până la ultimul cuvânt...

Scarlett O'Hara, fată de 17 ani, îndrăgostită de Ashley Wilkes, logodit cu Melanie Hamilton, îi declară acestuia că îl iubește și că vrea să fie soția lui. Ashley, om cu onoare, îi spune că nu poate face așa ceva, deși ține la ea, pentru că este deja logodit. Rhett Butler, personaj renegat de toate familiile bune pentru lipsa lui de onoare și bun-simț, aude toată conversația celor doi.

Sună ca o telenovelă, și cam asta este, într-un final, dar o telenovelă mai delicioasă decât oricare alta.

Rănită în orgoliul ei, Scarlett decide să se căsătorească cu Charles Hamilton, fratele Melaniei, pentru a-l face gelos pe Ashley, dar căsătoria ei nu dură mult, că Charles, plecat în războiul dintre confederați și yankei, moare, lăsând-o cu un băiețel la fel de fricos ca și tatăl lui. Depresivă, ea pleacă în Atlanta să locuiască cu Melanie și mătușa Pittypat, unde are nenorocul să îl reîntâlnească pe Rhett Butler, acum om curajos, ce forța Blocada să aducă Confederației cele mai rafinate materiale pentru rochii, alimente și obiecte de uz casnic.

În fața lui Rhett, Scarlett nu se poatea preface, și în ochii lui tot timpul apărea așa cum era ea, impulsivă, nervoasă pe tradiții și regulile societății. Relația celor doi era mereu bazată pe ironii, glume și Scarlett tot timpul se indigna când Rhett spunea adevărul despre ea.

Când Melanie a născut pe micuțul Beau, yankeii intraseră în Atlanta, Rhett Butler le-a ajutat să plece spre Tara, dar a părăsit-o pe Scarlett în mijlocul drumului spre a se înrola în armată, după ce i-a declarat iubirea lui. Scandalizată, slăbită de lipsa mâncării și a apei, Scarlett a reușit să ajungă la Tara, unde însă nu o așteptau decât alte probleme. Mama ei murise, tatăl înnebunise, surorile îi erau bolnave, sclavii eliberați, bumbacul ars, găinile furate...

Trecând cu greu prin foametea de la Tara, cu muncile dure ale câmpului și vizitele yankeilor și ale soldaților confederați ce se opreau după mâncare, Scarlett și-a jurat că nu va mai răbda niciodată de foame, indiferent ce compromisuri va trebui să facă.

Așadar plecă spre Atlanta, cu gândul să se căsătorească cu Rhett. Dar lucrurile nu au mers atât de bine... Butler era în închisoare, iar singura opțiune ca ea să scape Tara de datorii era să se căsătorească cu Frank Kennedy, logodnicul surorii ei, Suellen.

Din momentul acela, Scarlett O'Hara s-a schimbat cu totul. Foamea de bani ce o avea a făcut-o să își cumpere un gater cu cherestea, să își întrețină singură afacerea, chiar dacă lumea o vorbea de rău. Între timp, Rhett reveni în viața ei, fiind unul dintre puținele persoane în fața cărora putea fi ea însăși.

După ce Frank a fost omorât, Rhett a mers direct la Scarlett și a cerut-o în căsătorie. Mariajul lor a fost cel mai plăcut din toate, Rhett fiind cel mai bogat om din Confederație, oferindu-i soției lui orice ar fi vrut inima ei.

Ultima parte o las să fie surpriză pentru voi, cei care nu ați citit încă acest roman, și vă garantez că nu vă va părea rău.

Ce mai doream să spun e că mie Scarlett mi-a plăcut ca personaj, chiar dacă prietena mea, Denisa, spune că este materialistă și ipocrită. Eu sunt de părere că sărăcia pe oricine ar fi transformat, mai puțin pe cei cu un caracter foarte bine conturat, cum ar fi Melanie Hamilton.

Scarlett este de fapt o persoană naivă, sigură pe ce vrea, optimistă și perseverentă. Greșeala ei este că nu gândește de mai multe ori o problemă, și lasă viața să treacă pe lângă ea...

Vă recomand!!

Natural Born Killers

Am să încerc să reproduc analiza făcută de unul dintre profesorii mei pe care îi îndrăgesc despre filmul Natural Born Killers, la unul din seminariile la care regret sincer că nu pot ajunge mereu.

După vizionarea acestui film, în facultate, am început să discutăm liber despre personalitățile întâlnite și despre tema filmului. Știam oarecum că este un film psihologic, dar nu avusesem niciodată curajul să mă uit până la sfârșit. Abia la final am descoperit imaginea de ansamblu (la fel mi s-a întâmplat și cu ”Nuntă în cer” - Eliade) care a dat un sens tuturor evenimentelor...

Domnul profesor Dîrțu spunea așa: ”este un film dur!”. Superb! Oricât m-aș fi chinuit, analiza unui film nu mi-ar fi ieșit niciodată, și în orice caz, nu mi-ar fi ieșit atât de bine și atât de simplă! Tocmai de aceea îl apreciez pe domnul profesor!
”Filmul acesta pune o întrebare simplă: Ce fel de oameni suntem?” Chiar din secvențele vizionate se dădea un răspuns, și anume că oamenii sunt niște animale. Chestia asta o știam, teoretic, doar că niciodată nu m-am gândit la ea. Adică, noi chiar nu ne deosebim cu nimic de animale? Răspuns: NU! Aș adăuga, chiar, vorbele unei cunoștințe cu cap, care spunea că cea mai mare jignire pe care o poți aduce unui animal este să-i spui: ”OMULE!”.

Mickey și Mallory sunt două personaje ce se cunosc întâmplător, se plac, și hotărăsc să fugă împreună. Dar tatăl lui Mallory îl acuză pe Mickey de furt (îi ia mașina), și îl bagă în pușcărie. Când Mallory se plânge că tatăl ei o violează și o bate, iubitul său hotărăște să evadeze și să-și salveze sufletul pereche. Până aici totul este clar și limpede. Mallory este o fată maltratată încă din copilărie de către tată, în timp ce mama ei nu a luat niciodată nicio măsură. Când Mickey vine să își ia iubita este împiedicat de părintele acestuia, drept urmare amândoi îl îneacă în acvariul cu pești, iar pe mama acesteia o leagă de pat și îi dau foc.

Treptat, ei devin asasini în serie, și nu văd acest lucru ca pe ceva rău, ba dimpotriva, ei sunt de părere că lumea este plină de oameni ce merită să moară. Se căsătoresc pe un pod, Mickey fiind cel ce oficiază ceremonia (prin puterea investită în mine, ca dumnezeu al lumii mele...) și în drumul lor continuă să omoare, devenind cel mai celebru cuplu, mass-media promovându-i ca pe un exemplu. Oamenii obișnuiți au nevoie de alți oameni care să-și verse sângele, cum și în Antichitate decapitările sau alte pedepse la moarte erau desfășurate în văzul tuturor, iar prin setea aceasta de a vedea răul, EI au crescut monștri, pe care mai târziu, alți monștri, respectiv polițiștii și gardienii de la penitenciar, încearcă să îi țină în frâu.

Am spus că polițiștii și gardienii sunt de asemenea monștri deoarece nu se observă nicio diferență între deținuți și oamenii legii, nici ca înfățișare (în film fiind vorba), nici în comportament (un polițist omoară o prostituată). Pe scurt, cam tot ce se poate observa în film este caracterul hidos al omului.

Singurul om care reprezintă viața este indianul, care deși a văzut demonul din cei doi, Mallory și Mickey, i-a adăpostit, i-a hrănit când aveau nevoie de ajutorul cuiva. Secvența aceasta a fost cea mai frumoasă din toate! Indianul respectiv a spus o poveste despre o femeie ce a găsit un șarpe înghețat, pe care l-a luat în casă și l-a îngrijit. După ce acesta și-a revenit, a mușcat-o pe femeie. Aceasta l-a întrebat de ce a făcut asta, iar răspunsul a fost: ”tu știai că sunt un șarpe”. El a mângâiat la un moment dat șarpele de care toți se temeau și l-a trimis în lume să fie ȘARPE (am repetat de cam multe ori). Trezindu-se dintr-un coșmar, Mickey îl ucide pe indian, lucru pe care îl regretă, singurul lucru pe care îl regretă. Mallory atunci spune că a ucis VIAȚA! Sociopații nu au recunoștință, dar după cum spunea și psihiatrul sau psihologul penitenciarului, Mickey și Mallory știu diferența dintre bine și rău, doar că nu le lasă.

Interviul pe care Mickey îl dă în pușcărie scoate la suprafață esența filmului, savoarea filmului psihologic. El spune că oamenii sunt niște lupi. ”Lupul e lup - el nu știe că e lup”. Ei vânează iepuri. ”Eu sunt iepurele și ucid pe toți ceilalți.” Singurul regret al său a fost că a ucis indianul, singura persoană care a văzut demonul, și care l-a mângâiat. În film, de fapt, indianul nu se apropiase de Mickey, în schimb a mângâiat șarpele!!

”M-am născut criminal pentru că am crescut într-o casă care respira violență.”