Am ținut morțiș să postez pozele din vacanță, septembrie 2012, pentru a vă deschide ochii și pentru a vă reaminti ce țară frumoasă avem. Stațiunea Durău este un loc unde aș merge oricând cu cea mai mare plăcere, atât pentru distracție, cât și pentru liniște, priveliște și oamenii frumoși întâlniți acolo. Prietenii care m-au însoțit, Emi, Tudor și Matei, au dovedit că sunt pregătiți pentru orice, echipându-se cu cuțite, macetă, ferăstrău, mâncare și băutură, și nu în ultimul rând, multe cântece și răbdare. Le mulțumesc cu această ocazie că m-au sprijinit și mi-au ținut motivația ridicată pentru a ajunge până pe platoul Ceahlăului, și mai ales că m-au adus înapoi în ciuda rugăminților mele de a mă lăsa într-o peșteră și de a se întoarce a doua zi după mine.
Am fost cazați la mănăstirea Durău, un loc atât de organizat, că m-a lăsat cu gura căscată. Părintele Hariton ne-a cazat, punându-ne la dispoziție două camere modest mobilate, dar curate și echipate cu de toate. Singura parte proastă a fost lipsa apei calde, dar la cele două nopți petrecute acolo, a fost bine și așa, decât fără apă deloc.
În prima seară, am ajuns târziu și nu am apucat să facem decât un grătar într-un spațiu special amenajat înspre pârtie, cu foișor și grătar, lemne gata tăiate și apa pârâului aproape pentru a stinge focul. A fost o seară extraordinară, băieții apucându-se de cântat (toți trei au experiențe ca dascăli), spunând bancuri și povestind momentele haioase din viața noastră.
A doua zi, târziu, pe la 11:00 am pornit spre salvamont și spre vârful muntelui. Ni s-a spus că sunt două trasee pe care le putem urma, cel pe la Fântânele, și cel pe la cascada Duruitoarea. Am ales să mergem pe la cascadă. Ni s-a mai spus că trebuia să ne pornim mai devreme dacă vrem să ne întoarcem în aceeași zi, dar am plecat totuși spre Duruitoarea. Drumul a fost greu, cel puțin pentru mine, care nu fac mișcare foarte mult, dar frumos, uimitor de verde și de liniștit; aș fi vrut să rămân ceva mai mult timp pe acolo să îmi fac plinul cu aer proaspăt. Până la cascadă ne-am oprit de foarte multe ori (în medie, se face cam 2 ore din stațiune până la Duruitoarea), și am rămas în urmă cu programul, timpul scurgându-se cu o rapiditate extraordinară. Cascada e minunată!
Oboseala și lipsa răbdării au început să pună stăpânire pe mine odată ce drumul s-a dovedit a fi mai greu de parcurs, iar când a început să plouă și să trăsnească lângă noi, panica se instalase foarte comod în sufletul meu. Eu nu sunt genul de persoană care să iubească aventurile în necunoscut, ba mai degrabă prefer să merg de două ori pe același drum lung decât să merg pe unul scurt pe care nu îl cunosc. Știu că nu sună foarte bine chestia asta, dar asta sunt și nu mai vreau să încerc să par ceea ce vor alții să fiu.
Panorama de pe platoul Ceahlăului e uimitoare! Merită toate peripețiile prin care am trecut! M-a făcut să mă simt în elementul meu, în singurătatea sufletului meu, de parcă aș fi ajuns ”acasă”. Cred că e prima oară când conștientizez treaba asta!
Vă las ca suvenir imaginile pe care le-am surprins de-a lungul drumului
No comments:
Post a Comment